"Razi!Mereu te vad razand!Altceva nu stii!"
Da,rad.Mereu ai sa ma vezi cu acelasi zambet pe fata.Niciodata nu am sa'i permit sa dispara din viata mea,pentru ca el este cel mai temeinic confident al gandurilor mele.Niciodata nu m-a parasit in momentele de cumpana si am certitudinea deplina ca nu o va face.Imi va fi fidel pana la capat!
Mi-ar fi oarecum greu sa trec prin realitatea asta atat de rece si fara noima fara el langa mine.Stiu sigur ca nu as putea sa fac fata de una singura,mi-ar fi mult prea frica.
In ce moment zambetul a devenit cel mai aprig cunoscator al vietii mele nu mai stiu.Poate s-a intamplat inca copiil fiind,poate a venit odata cu maturizarea precoce ce a survenit mult prea din senin.A fost prea demult,atat de demult incat nu mai tin minte.
Povestea mea,poveste ce cu timpul am invatat sa o spun tot printre zambete,era aceeasi poveste a copilului comun,a carei singura grija la acea varsta era jocul...Eram fericita,asta imi voi aminti mereu.Cum as putea uita zilele de vara pe care le petreceam la bunici,sau vacantele de iarna in care ieseam impreuna cu parintii mei si sora mea mai mica sa facem oameni de zapada in gradina.Totul era ca in basmele pe care mi le citea mama,seara cand ma bagam in pat.
Dar peste aceste amintiri s-a asternut mult prea mult timp.Timp ce de cele mai multe ori nu a fost foarte bland.
Imi amintesc ca dintr-o data intreaga mea lume s-a daramat.Din senin eram o pustoaica de nici 10 ani cu griji de oameni mari.Cea mai mare lovitura a vietii a fost accidentul eroului vietii mele,al tatei.Cele mai cumplite momente au fost acelea de agonie si asteptare a unei vesti cum ca o sa fie bine.
N-am sa uit vreodata ochii mamei mele inecati in lacrimi la aflarea vestii ca barbatul vietii ei zace intr-un pat de spital in stare grava.Eu si sora mea eram atat de mici...Nu a indraznit sa ne dea vestea in aceea zi.Imi aduc aminte ca a plecat in graba spre el spunandu-mi:"Ai grija de Vera!Sa fiti cuminti!"...I-am zambit,desi inima imi spunea atunci ca ceva nu e bine si tot inima ma anunta ca e vorba de el.
Apoi,din senin,dupa cateva zile,m am trezit langa usa unui salon de spital unde mama ne-a rugat sa fim tari si sa nu plangem."Nu plang!"i-am zis,"vreau sa- l vad."A deschis usa.Imi va ramane mereu intiparita in minte acea imagine a lui intr-un colt indepartat al salonului,plin de bandaje si rani.Am inghitit in sec si am simtit cum inima mi s-a oprit.Pentru un moment am vrut sa cred ca nu e el.Am facut cativa pasi,moment in care el a deskis ochii si s-a uitat la noi.In acea clipa stiu ca cerul s-a daramat peste mine si stiu ca am izbucnit in siroaie de lacrimi nemaiputand sa tin cont de promisuinea pe care i-am facut-o mamei.L-am cuprins cu bratele mici si firave,el,imi amintesc ca mi-a zambit printre lacrimi spunandu-mi sa nu mai plang ca nu e nimic grav.Mi-am sters ochii cu manecile de la bluza si m-am asezat langa el.Se simtea foarte rau si stiam asta vazandu-i fata palida si ochii doar intre deschisi,nu recunostea ca nu e bine,doar pentru ca noi eram acolo,dar din cand in cand se mai uita la mama si mai scotea cate un geamat de durere.Nu intelegeam chiar foarte bine realitatea,pentru ca nimeni nu vroia sa ne spuna starea lui reala...
Dupa un timp,tata s-a intors acasa.Atunci a fost ca o binecuvantare asupra sufletului nostru,caci nu aveam sa stim ca greul abia de atunci incepea.Tata a ajuns acasa,imi aduc aminte ca a fost adus pe brate de unchii mei.L-au asezat cu grija in pat....In acel pat in care avea sa stea mult timp fara vreo alternativa.
In acea zi,mama s-a decis ca este timpul sa ne spuna adevarul.Si ne-a povestit cum din cauza unui om fara suflet vietile noastre erau distruse...L-am urat pe omul ala,l-am urat din acea clipa si il urasc si astazi,pentru ca el este vinovat de fiecare lacrima,de fiecare clipa de deznadejde,de fiecare cumpana a noastra.
Au fost acele momente in care viata nostra se concentra in jurul lui,pentru ca depindea de noi in fiecare clipa.Stiu ca in acea perioada mama avea doua locuri de munca deoarece pur si simplu nu mai faceam fata datoriilor acumulate din pricina spitalizarii,a interventiilor , si a medicamentelor ce mereu erau mai multe...Eram in clasa a 3a sau a 4a cand lumea mea s-a schimbat la 180 de grade.La inceput mi-a fost greu,atat de greu cum nimeni nu isi poate imagina,dar cu timpul devenise o rutina zilnica sa vin de la scoala sa-i dau sa manance tatei,sa-i dau pastilele,sa vad reactile lui adeverse asupra tratamentului,(reactii ce erau ingrozitor de violente,caci vedeam cum il durea totul),sa-i fac masajul de care avea nevoie,sa-l ajut sa se ridice din pat,sa mearga...Au fost luni de chin,luni in care simteam ca nu mai pot si nu ca nu mai puteam pt ca era prea mult pentru un copil,ci pur si simplu nu mai puteam sa-l vad cum se chinuie,cum plangea nopti la rand de durere,cum isi dorea sa nu mai fie.Dar stiam ca nu trebuie sa plang,stiam ca trebuie sa il fac sa fie optimist.Cateodata,in zilele cand ii era mai bine,stateam langa el in pat si mai radeam,ii mai povesteam de ce mi se mai intampla mie,mai spuneam cate o prostie,nu stiu ce faceam,dar ce imi amintesc e ca ii mai zmulgeam cate un zambet.Iar in acele clipe inima mea era cea mai fericita.
Dupa ceva timp,tata a inceput sa-si revina.Deja mergea mult mai bine,deja nu mai depindea de nimeni,se descurca singur.Dupa refacerea sa totala,sau aproape totala a urmat vestea plecarii lui.Datoriile pe care le facusem erau si acum mari ,iar mama nu mai facea fata.S-a hotarat sa plece in Italia.Si a fost plecat cativa ani buni,in care il vedeam doar de sarbatori.O alta lovitura, a fost plecarea tatalui.
Anii treceau si noi cresteam,depinzand doar de caldura mamei,care cu timpul nu mai era mama,ci cea mai buna prietena a nostra.Cu lipsa tatalui,ce il vedeam atat de rar aproape ca ne obisnuisem.
Intr-o zi el s-a intors,ca sa ramana definitiv langa noi,cea mai buna veste pe care ne parea ca o primisem in sfarsit dupa atata timp,veste care urma sa aflam ca in realitate a fost cea mai rea.In casa noastra s-a mutat un strain.Nu mai era nimic din eroul vietii mele.Si nu intelegeam cine este cel cu care locuiam acum.Certurile erau la ordinea zilei,la fel si reprosurile ,ca si batjocurile si bataile.Pe mama o vedeam mereu plangand,aratand din ce in ce mai rau.Nu am sa pot sa uit clipele de teroare prin care am trecut,nu am sa iert nici macar o lacrima a mamei.NICIODATA.
De atunci,el,eroul vietii mele,primul barbat pe care l-am iubit si pe care trebuia sa il iubesc toata viata, a devenit un nimic.A devenit un exemplu de "asa nu" al vietii mele,un om fara sentimente si rece asemeni ghetii.
Si nimeni nu a stiut prin ce treceam in fiecare zi mult timp.Si din afara aveam familia perfecta,cu niste parinti extraordinari,de invidiat.Si ii ascultam pe cei ce imi invidiau viata,raspunzandu-le cu un zambet.Ei sa inteleaga ce vor.A fost greu.Dumnezeu stie cum am trecut peste tot,cum in ciuda oricarei caderi la pamant nu am renuntat la visele mele,la speranta,la iluzia ca intr-o zi totul o sa fie din nou ca atunci cand eram mica mica si fara griji.Inca am acel zambet pe chip si acea speranta in suflet.Inca ma mai doare ca nu imi mai pot vedea tatal ca pe un parinte,inca ma doare ca nu il pot primi in sufletul meu si ma doare sa stiu ca el nu se va schimba.Niciodata nu v-a fi omul pe care l-am iubit,pe care l-am plans si l-am ingrijit atata timp.
Acum privesc in urma si realizez ca sunt norocoasa cu toate ca nu par.Mi-am construit viata cum m-am priceput eu mai bine,fara sa depind de ajutor.Am propriile mele convingeri si credinte.Propriile mele idealuri despre viata,familie,dragoste si daruire.Am mereu pe chip acelas zambet cu doua taisuri,am langa mine oamenii de care am nevoie si care stiu ca mereu imi vor fi alaturi.O am pe mama,pe care o iubesc si o voi iubi si dincolo de nefiinta.O am pe sora mea,care imi e cea mai buna prietena si confidenta,dat fiind ca am trecut prin tot impreuna.
Si stiu ca la 18 ani mai am atatea de invatat,cu toate ca stiu asa de multe.Si stiu ca undeva in lume,exista un destin oglindit in al meu.Si lui pot sa ii spun ca o sa fie bine.Nu are cum sa se intample altfel.Cea mai buna lectie pe care loviturile vietii ti-o da este aceea ca doar moartea este iremediabila ,in rest totul depinde de tine.Asa ca,accesorizeaza te cu un zambet permanent si mergi inainte...
Pentru un suflet drag!
