Poveste fara inceput!

    Azi l-am vazut dupa mult timp.Am trecut unul pe langa altul ca doi necunoscuti.Niciun “buna”,nici un zambet pictat usor in coltul gurii,nici macar o privire nu am avut sa ne daruim.Ca si cum un zid imens,interpus intre noi nu nu ne permitea sa ne vedem.L-am lasat sa treaca si intr-un moment de slabiciune am intors capul,privindu-I pasii ce il indepartau usor dar sigur.Cunosteam acei pasi care au plecat de atatea ori,dar care dupa un timp se intorceau.De aceasta data stiam ca nu aveau sa se mai intoarca.

  Am ramas pe loc continuand sa-l privesc cum se pierde in multime si intrebandu-ma cum am ajuns sa ne purtam atat de indiferent.Impulsul meu prostesc a fost sa alerg dupa el,sa-l opresc si sa il intreb “de ce?”dar stiam ca oricum este in van.Nu aveam sa capat niciun raspuns.

   Am mai ramas incremenita asa pret de cateva secunde,dupa care fetele m-au luat de mana, zicandu-mi:”lasa-l,nu are rost!”.Stiau ce e in inima mea dar nu aveau de gand sa ma lase sa cedez.

   Mi-am continuat drumul,ascunzandu-mi explozia de lacrimi ce statea sa iasa la iveala,in spatele unui zambet stangaci.Gandul meu era din nou la el.Credeam ca dupa atata timp ce trecuse aveam sa nu mai simt nimic.Astea erau povesti,caci el era tot acolo,in inima mea,fiind unic stapan.

    Intr-adevar,adevarata e fraza “timpul nu vindeca,doar trece!”Acum simteam asta pe pielea mea si durea intr-un mod incredibil.

    Ma durea indiferenta lui desii eram obisnuita,ma durea dorul imens ce imi strapungea sufletul,ma durea amintirea a ceea ce a fost “o poveste fara inceput”…

    Atunci,exact in acea clipa as fi vrut sa il am in fata ochilor.Sa-I strig ca:il urasc pentru toate momentele in care m-a facut sa ma simt un nimeni,ca il iubesc pentru clipele in care mi-a aratat ca ii pasa…Sa-I spun cat de tare m-au ranit minciunile lui care acum au iesit la iveala,sa-I reprosez ca nu a crezut in mine nici macar un sfert din cat am crezut eu in el…Sa-l intreb de ce s-a jucat atata timp?De ce nu i-a pasat?...Iar apoi sa ma cuibaresc in bratele lui pentru o ultima data soptindu-I cat mi-a lipsit…

     Stiam ca asta nu avea sa se intample niciodata,ca nu voi avea aceasta ocazie,ca destinele noastre deja aveau drumuri diferite,total paralele…El avea viata lui alaturi de ea…acea “ea” pe care a iubit-o intotdeauna chiar daca mie imi nega…iar eu,eu aveam drumul meu…un drum pe care el nu va mai calca niciodata…

Ganduri...

   Nu de putine ori mi s-a intamplat sa zic ca nu mai pot,ca vreau sa dispar din lumea asta mare si aglomerata care niciodata nu are timp pentru nimic.Sunt acele momente in care vreau sa tip ca imi ajunge,dar stiu ca nimeni nu se opreste in loc pentru durerea mea.

  Am invatat ca atunci cand simt ca totul se prabuseste deasupra mea,ca atunci cand cerul cade peste mine si nici macar pamantul nu ma sustine trebuie sa strang tare din dinti si sa-mi zic”nu te da batuta tocmai acum”.De cele mai multe ori icapatanarea mea de a ma ridica indiferent de situatie m-a ajutat sa ma autodepasesc,dar bineinteles,trebuie sa recunosc ca au fost si clipe in care am cazut in genunchi,cu ochii in lacrimi si am zis “gata”.Inexplicabil si aceste pase proaste reusau sa ma faca sa imi revin.Erau un soi de pauze care imi permiteau sa imi strang din nou puterile pentru a pleca mai departe la drum.

    Pe parcurs am inteles ca nu trebuie sa lasi lumea sa vada ce te doare pentru ca este mult prea multa rautate in jur si din durerea ta de azi vor face arma lor de maine.Mi-am dat seama ca in viata sunt mult prea putine persoane carora le pasa de tine cu adevarat,probabil de aceea am ajuns la stadiul in care sunt prietena cu toata lumea,dar nu am incredere decat in maxim 5 persoane.

   Acele persoane care m-au vazut in cele mai deplorabile stari si totusi nu m-au parasit,care au inteles cand am nevoie sa fiu singura si cand am nevoie de prezenta lor,fara sa le spun…Ele sunt cele mai importante!!...