Nu am obisnuit niciodata sa zic prea des "te iubesc!" insa intotdeauna cand o faceam era din suflet,pentru suflet si cu tot sufletul!Nu obisnuiam sa arunc vorbe in vant pentru ca oricum stiam ca niciun cuvant frumos aruncat de prisos ca o vorba oarecare nu valora mai mult decat atat,o vorba oarecare!Vorbeam putin si simteam de o mie de ori mai mult.Asa mi se parea natural,caci atunci cand strivesti sentimentele sub vorbe multe,ele inceteaza sa isi piarda din profunzime.Asa gandeam cand te iubeam pe tine!Era atat de firesc sa citesti in ochii mei imensa iubire cu care te invaluiam de fiecare data.Era elementar sa stii ca in fiecare imbratisare pe care ti-o daruiam puneam tot amalgamul de sentimente ce le cunosteam si care traiau prin tine!
Nevoia de a-ti simti buzele pecetluindu-mi gura,era o nevoie inascuta din nevoia de a te iubi si de a te simti al meu o viata intreaga,chiar si inca o viata dupa.
A fost o dragoste zamislita prin ochi de copii si amplificata cu fiecare rasarit ce ne prindea impreuna imbracati in dorinte,vise,idealuri si mangaieri.
Dragostea mirosea a mar cu scortisoara alaturi de tine.Erai afrodisiac pentru trupul meu nestiitor pe vremea aceea.Mangaierile tale duceau cu gandul la briza usoara a vantului de vara ce iti mangaie tenul cu o profunda delicatete,diminuand dogoarea soarelui.
A fost o poveste scrisa in versuri cu rima estetica si final neprevazut.Asemeni Luceafarului lui Eminescu,iubirea noastra a fost un poem cu final tragic,dar cuprins frumos.
