O privea de la distanta,uimit de faptul ca si ea il privea la fel,necontenit,vrand parca sa- i zica o mie de cuvinte nerostite si totusi nezicand nimic.Era atat de evident ca zambetul era singura arma ce le-a mai ramas amandurora.Regretele li se citeau pe chip,durerea despartirii,durerea departarii,durerea cuvintelor dure spuse la suparari.Si cu toate astea nimeni nu mai putea da timpul inapoi.
El stia ca a ranit-o,caci au fost momente in care a facut- constient,savurand acele clipe de glorie,acele lacrimi ale ei din plin.Dar tot el a fost acela ce a iubit-o,ce a invatat-o ca viata poate fii si fumoasa,el a fost acela ce i-a adus bucuria in inima de atatea ori.
In acelas timp,ea i-a fost barca de salvare,i-a fost umar de sprijin,i-a fost copil,amica,tovarasa,iubita,confidenta...ea i-a fost totul.A fost langa el in momente in care nu mai avea pe nimeni,i-a stat alaturi si atunci cand ii aducea zambetul pe buze,dar mai ales atunci cand ii inunda ochii de lacrimi.
Pacat...pacat ca toate astea nu mai erau decat amintiri in acel moment....Amandoi ardeau de dorinta sa se stranga in brate macar o data,macar pentru ultima data,dar era imposibil,caci nu puteau face mai mt decat sa se priveasca din departare zambindu-si unul altuia,numai ei stiind ce este in ale lor suflete.
