Se simtea suflet pustiu printre mii de suflete
Se simtea un glas domol printre-atatea urlete
Se simtea atat de mica intr-o lume asa de mare
Se simtea a nimanui,singura sub soare...
Se plimba sub ploaia deasa,fara tel,fara menire
Ca un suflet ratacit ce tindea spre nemurire
Rasufla incet,alene,cu un dor ce o ardea in piept
Ochii plini de amare lacrimi,aratau ca nu e drept...
Si vroia sa urle parca,ca sa scape de-acel chin
Caci in mintea ei se naste,acel gand plin de venin
Si ar vrea sa simta poate,doar un strop de bucurie
Sa nu lase fericirea sa se-ncline spre pieire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu